O seară, singură acasă. Şi-a amintit discuţia noastră, în care îi sugeram să încerce să-şi facă singură câteva fotografii, poate reuşim, la nivel de amatori, să le aducem la un stadiu „acceptabil”.

Ce poate fi mai sexi, mai provocator decât să faci lucrurile interzise? Şi după câteva ezitări, câteva fioruri excitante, a permis aparatului să prinda o bucăţică din gândurile intime până atunci, câteva fantezii privite cu coada ochiului, nu cumva să afle societatea obtuză şi să o marginalizeze.

Iată rezultatul, cu menţiunea că am prelucrat în modul cel mai simplu pozele, pentru ca persoana să nu poată fi recunoscută. Dorinţa de anonimat e firească într-o societate care încă judecă după tiparele Evului Mediu.

Vântul ne-a îngropat adânc,

sângerează prea mult pentru anii lui,
acum, când stă pentru ultima oară sub vise
peste eternitate
şi singură moartea ne mai poate salva
de ceea ce suntem
ce-am fost
întuneric în lupta cu firea, cu timpul
tăcuţi am uitat să privim mai departe!

Nu sunt a nimănui – femeie
breteaua sutienului cade uşor
purtată peste umăru-mi crud
de vântul ce mă vrea goală,
iar rochia tresare învinsă de dorinţa
de a se rupe sub ochii lor.

Dar mă ridic spre infinit,
concupiscientă în braţele ploii
lăsând cerul să mă cuprindă…
sărută-mă, soarbe-mă de tot,
până la ultimul foton amestecă-ţi sufletul
cu mine, femeie…

iată femeia ta!

Purtând un iz melancolic, nudurile par o fărâmă din trecut – un trecut în care trupurile se dezvăluiau încet, dezbrăcându-se de secrete, lăsând să iasă la iveală suflet, tristeţi şi dorinţe de libertate, de iubire, de uitare. Ceea ce surprinde e naturaleţea fotografiilor – nu au un scenariu scris în spate, totul pare spontan şi realizat în simpla desfăşurare a vieţii.

Sinceritatea ce învăluie fotografiile e însăşi viaţa surprinsă în nuditatea ei.    

Venind din ancestral, păgân sau doar senzitiv, sunetul naturii, veghea timpului asupra bunului mers al Universului, toate luate ca întreg purtau denumirea de Forţă. Nu cerea să i te închini, nu cerea nimic, sigura cerinţă era să primeşti Libertatea.

Undeva, într-un timp indefinit, prima femeie liberă a plecat să exprime plinul din suflet. Atât de plin, încât nu a simţit nevoia de haine.

Bogdan Grigore reuşeşte să surprindă cu uimitoare claritate un secret păstrat în adâncul fiinţei, cunoscut de celţi, uitat de contemporani şi redescoperit de urmaşii noştri: hainele sunt o expresie a măştilor sufletelor noastre, iar atunci când libertatea interioară ne permite, nuditatea e forma cea mai sinceră de a ne exprima şi de a comunica cu fiinţele. (Gebelezis)

În intimitate, cei mai mulţi dintre noi, chiar singuri fiind, continuăm să purtăm masca socială, chiar fisurată de lipsa presiunii zilnice. Bogdan creează ipostaze naturale a intimului superlativ, curajul de a fi doar noi înşine.

Ora ceaiului convenţional băut cu naturaleţe nudă, lecturarea cu mintea deschisă de nuditatea  exterioară spre nudul preconcepţiilor şi dimineţile când deschizi uşa zâmbind Soarelui fără ipocrizie.

Acestea sunt doar câteva teme interesante, acestea sunt doar frânturi de gânduri printre frânturi de sentimente. Pozele în sine vorbesc. Simple poate, dar complexe în mesaj. Oricum judecata apaţine privitorului care lasă în urmă tabuul şi prejudecata. (Gebelezis)

O zeiţă păgână alături de o amazoană, vestala virgină alături de provocatoarea şi versata femeie. O combinaţie vizuala inedită, aplicată cu scopul de a crea o simfonie, fotografie după fotografie, asculţi tonuri înalte, joase; ochiul primeşte puritatea alături de voluptate.

Lumina crudă a zilei face ca ochiul să vadă, parcă, dincolo de nudul trupului, o exhibare a sufletului, aruncă în ochii privitorului a doua nuditate: sufletul la vedere. Ea cea castă dar, neinhibată, ea cea dornică carnal, dar liberă să ceară cu sinceritate fără ascunzişuri.

© Cristiana Laura Pantea

nu mă tem să-ţi arunc adevăruri obscene în faţă

de care tu să te ascunzi ruşinat sub aripile grele, de fost-înger,

să nu care cumva să te păteze,

oricum nu cred că ai să mai zbori cu ele vreodată

aşa cum nu mai cred nici în tine…

Iubitul meu e mort, a plecat de mult în lume

acum locuiesc singură într-un bloc de văduve

nu am niciun drept la vreo pensie,

trebuie să mă ascund sub un văl negru,

sunt o damnată,

dar continui să îmi afişez mândră statutul,

mi-am făcut chiar şi o siglă aurită

pe care am scris cu litere mari totul,

iar ca să pot trăi decent, mă prostituez zilnic

pe la colţuri de viaţă,

în întunericul minţii.

Nici pe asta nu mă tem să ţi-o spun,

tu poate eşti pur,

eu, ca orice femeie, o ordinară

care se pişă nepăsătoare după ce face sex,

îţi întoarce spatele adormind

când tu te-ai aştepta poate la o îmbrăţişare,

să-ţi ling sperma de pe corp zâmbind satisfăcută…

lasă, azi nu am chef să mă prefac,

nu e nimic bine, nu mi-a fost niciodată bine aşa.

De ordinară ce sunt

nu mai îndrăznesc să privesc la icoane şi sfinţi,

ruşinată şi conştientă

că religia asta nu îmi este prea compatibilă

cu sufletul de femeie care iubeşte

şi ar face orice pentru bărbatul de lângă,

chiar şi cel mai mare păcat, crimă, desfrâu,

renunţând la viaţă, la moarte, la viitor, rai sau lumină:

Ţi-am pus de atâtea ori pântecul meu pe masă,

te-am lăsat să mă admiri în cele mai ascunse goliciuni

să-mi însămânţezi inima cu sentimentele tale false

şi câte te-am mai lăsat să-mi faci!

Azi sunt amintiri ce zac în mine,

pentru ele mai merită să nu mă sinucid

în rest, mecanic şi trist

am împărţit totul în multe cutii,

să fie mai interesant când ai să mă cauţi

şi ţi-am aflat secretul:

ochii tăi nu au culoarea pe care o crezi,

sunt urâţi

şi nedemni de mine!

De ce aceste nuduri sunt mai mult decât nişte corpuri feminine şi de ce pozele sunt dincolo de conceptul comun? Privind dincolo de ochi, simţurile interioare descriu fără echivoc, ca primă impresie FERTILITATEA. Parcă venite de dincolo de timp, au fost surprinse în timpul acceptării ofrandelor, oferite de mai puţin norocoasele femei, nefertile.

Bogăţia trupului, şoldurile apte pentru sarcină, sânii plini mustind de lapte, o adevărată orgie a fertilităţii. Genetic concepută pentru procreere, rasa umană va rămâne veşnic credincioasă zeiţelor fertilităţii.

Lumina aleasă, pacea semiobscurităţii, redă atmosfera intimă, de un erotic vast, dar nu uită intimitatea oferită celui nenăscut, aflat dincolo de lumea noastră.